miercuri, 13 iulie 2011

Urăşte-ţi aproapele


Să vină, dar, moartea peste ei,
să se coboare de vii în lăcaşul morţilor,
căci răutate este în sălaşul lor şi în inimile lor.

Dar eu către Dumnezeu voi striga
şi Domnul mă va mântui (Psalmul 55, 16-17)

Şi ura sau ura conduce la Dumnezeu mai curând decât iubirea aproapelui.

Aceasta când ştii să-i vezi pe alţii drept duşmani, să îi vezi în necesitatea de a nu mai fi. O necesitate prezentă „în sălaşul lor şi în inimile lor” ca răutate. Sunt în felul acesta în ei înşişi împotriva ta. Şi nu te lasă să fii şi tu în sălaşul tău şi în inima ta.

Nu te lasă în varii moduri, te ocupă prin cuvinte ce-ţi sunt împotrivă pentru că nu sunt ale tale, chiar dacă tu însuţi este cel care le pronunţă, pentru că nu îţi îngăduie o deschidere proprie către altceva, de vreme ce ei hotăresc regulile pentru ce trebuie deschis şi împărţit public.

Dacă ai vedea că duşmanii îţi sunt semeni, nu cumva ai greşi la fel, fără să îi laşi să fie „în sălaşul lor şi în inima lor”? Caracterul gregar al răutăţii este înlocuit cu opusul la fel de gregar al bunătăţii faţă de tine şi faţă de ceilalţi.

De aceea, pentru a reuşi să-i iubeşti pe ceilalţi ca pe semenii tăi, trebuie să faci un ocol printr-o abandonare a sinelui în divin. Mai multă corectitudine este în a-i iubi ca pe fraţi ai lui Dumnezeu decât ca pe proprii tăi fraţi.

Şi este posibil ca începutul ocolului să fie ura şi dorinţa ca semenii „să se coboare de vii în lăcaşul morţilor”.

Strigătul către Dumnezeu capătă astfel gravitatea singurătăţii, deopotrivă şi obscuritatea rostirii lui din preajma unui lăcaş al morţilor.