joi, 7 iulie 2011

Notă despre aşteptare


Aşteptarea nu îşi capătă certitudinea prezenţei sale în om de la obiectul aşteptat.

Cel care aşteaptă foloseşte obiectul aşteptat numai pentru continuarea unei stări ce îi este deja prezentă în mod complet.

 Este prezentă drept conştiinţă a unei lipse. Nu lipsa obiectului aşteptat, ci o lipsă a omului însuşi, incapabil a se afla la sine aşa cum fac lucrurile inanimate din jurul său.

În această lipsă se aşază dorinţe şi idealuri, drept pentru care ele vor comporta aceeaşi nesiguranţă de sine. O astfel de nesiguranţă este cea care le apropie de iluzoriu, nu faptul că nu au ajuns încă să capete o împlinire din partea obiectelor urmărite.

Lipsa ori sărăcia din care se hrăneşte erosul platonic din Banchetul poate fi interpretată, de asemenea, ca un simptom al stării de aşteptare.

Profunzimea acestei lipse din om face ca obiectele aşteptate să îşi piardă, prin comparaţie, însemnătatea. Pentru că obiectele stau în faţă ca lucruri prezente, fără adâncime, fiind imagini reprezentate de cel care le aşteaptă.

Astfel, nici măcar o aşteptată viaţă viitoare nu ar reuşi să fie pe măsura vieţii de om în aşteptare asumată de un credincios.

Modelul vieţii viitoare, de neimaginat, de exemplu, pentru creştini, funcţionează şi în cazul altor feluri de aşteptare. Pentru că, aşa cum de la o viaţă viitoare se aşteaptă intrarea într-o altă ordine decât cea a lipsei, aşteptarea unui tren, bunăoară, va fi înlocuită total de acţiunea călătoriei cu trenul.

Aşteptarea nu este o lipsă de umplut odată cu atingerea obiectului aşteptat. Ea nu poate fi decât substituită de o altă stare care să implice pe cineva la fel de mult cum o făcuse mai înainte aşteptarea. Acest fapt poate fi presimţit de cel care aşteaptă şi, de aceea, îşi poate urmări dorinţele şi idealurile sale pentru a nu mai fi în starea de aşteptarea, nu pentru a atinge obiectele vizate de acestea.

Dacă aşteptarea este o lipsă a naturii omului, atunci orice fel de aşteptare va fi şi o încercare de a părăsi ceea ce este uman.