luni, 11 iulie 2011

Iar eu mă culc şi adorm...


Iar eu mă culc şi adorm,
Şi mă trezesc,
Căci Domnul este sprijinitorul meu (Psalmul 3, 6)

Invocarea somnului stă împotriva obişnuinţei de a solicita veghea ca atitudine religioasă permanentă.

Veghea este aici numai trezire din somn. Un somn sprijinit sau pentru care veghează divinul.

Se presupune că a te culca şi a adormi, la îndemână oricăruia, se găsesc fără sprijin.

Poţi veghea pentru neliniştile tale, dar nu pentru linişte.

 A fi liniştit, a te culca şi a adormi sunt tocmai situaţiile în care te găseşti la tine, retras din toate raporturile cu alţi indivizi sau cu lucrurile socotite ale lumii.

Mai mult, tu însuţi te apropii  în adormire de condiţia de a fi un lucru printre altele, prefigurând moartea.

Liniştit ca un lucru, în tine însuţi, se arată că eşti lipsit de sprijin. Poate nu ideile mari metafizice sau teologice sunt cele care au nevoie de sprijin, îndeobşte ele se sprijină prin alte idei şi prin nenumăraţi interpreţi, cât mai curând omul în condiţia absenţei de idei şi de acea facultate, oricum i se va spune, care elaboreză idei şi gânduri.

Sprijinul nu este numai o necesitate religioasă, ci una a gândirii, dacă un somn bun este cel care face posibilă trezirea bună.

Nu poţi veghea gândind, dacă somnul tău nu este şi el gândit, altfel decât ca o retragere fără sprijin în sine.

Când tot ce este de felul somnului în om este ţinut în afara sinelui, poţi avea certitudinea că trezirea gânditoare nu este numai o preocupare diurnă, de uitat în somn sau în cursul unor activităţi prea puţin diferite faţă de cele din vise.