marți, 12 iulie 2011

„Cât de bolnavă se arată toată devenirea!”


„Cât de bolnavă se arată toată devenirea!” (G. Trakl, Primăvară senină)

În opoziţia fiinţă – devenire, a doua nu este inferioară pentru neputinţa ei  de a fiinţa etern, inteligibil, general. Chiar dacă desemnarea ei ca devenire a fost susţinută tocmai prin opoziţie cu atributele fiinţei.

Pentru că devenirea se arată pe sine, nu numai prin raportare la fiinţă. Raportată este adusă în sfera realităţilor conceptuale şi, deci, nu este privită ea însăşi.

Anterior oricărei denumiri, ea este prinsă în exerciţiul apariţiei: „se arată”. Dacă despre lucruri spunem ca sunt şi le punem, astfel, în joc problema fiinţei lor, în privinţa devenirii lor, ele sunt văzute.

Vedem varii lucruri petrecându-se, altele născându-se şi murind, dar nu vom spune decât rareori că devin. Am putea oricând să o facem şi oricând ştim că devin altceva sau nimic, dar vederea face inutilă desemnarea lucrurilor ca fiind în devenire.

Este fie o familiaritate cu devenirea, la lumina zilei şi, deci, prea uşor de văzut ca să mai fie consemnată şi prin limbă, fie vederea însăşi se află în devenire şi, ca atare, nu poate trece dincolo de ea până la a delega devenirea puterii limbii de a o numi.

Oricare din variante va fi fiind posibilă, sau amândouă, devenirea ajunge să se constituie, totuşi, ca un obiect al gândirii, trecând peste caracterul ei insesizabil în practica vorbirii.

Iar gândirea o ia ca obiect unic, nu ca diferite obiecte care se nasc şi pier. Aşa, pentru că devenirea este reunită deja de vedere şi, în cele din urmă, de către văzător. Câtă vreme vederea nu deosebeşte suficient devenirea pentru a se vorbi despre ea, văzătorul trebuie să fie acela care, sprijinit pe actul unic al vederii, nu se pierde printre lucrurile în devenire şi le apropie de caracterul unic al vederii, dar mai ales al său.

Că nu se pierde printre lucruri nu îi este de folos. Numai pierderea printre ele determină o familiaritate atât de mare cu lucrurile în devenire, încât se uită şi că ele devin. Pierdut este sănătos şi lucrurile îi sunt sănătos-rotunde, la fel cum s-a considerat despre fiinţa nepieritoare.

Odată ce devenirea este aflată prin intermediul unicităţii văzătorului, ea nu mai poate sta în formele predicaţiei, cum stau relaţiile dintre concepte. Cunoaşterea devenirii este o exclamaţie: „Cât de bolnavă se arată toată devenirea!”.

Devenirea se arată bolnavă pentru că bolnav este şi văzătorul ei nepierdut printre lucruri. Când ceva se arată ca bolnav nu dezvăluie o proprietate esenţială predicabilă. Arată ce nu mai este sau arată cum nu este ceea ce trebuia să fie.

Ca un privilegiu faţă de gândirea fiinţei, boala devenirii atrage gândirea, o face cu putere, exclamativ şi, de vreme ce se arată fără a fi doar gândită, devenirea aşază gândirea în sânul lucrurilor, adică acolo unde, dorindu-şi dintotdeauna să ajungă, a instituit conceptul de fiinţă.