sâmbătă, 2 iulie 2011

'Avem, unde iubim, numai aceasta...'


Avem, unde iubim, numai aceasta:
 să ne lăsăm unul pe celălalt; căci să ne oprim,
 ne vine uşor şi nu este nimic de învăţat. (R.M. Rilke, Pentru o prietenă)

Raportarea faţă de lucruri prin relaţia de posesie este cea mai uşoară. Uşoară pentru că posesia unor lucruri le ţine pe acestea suficient de departe încât să te poţi dispensa de ele după bunul plac. Posesia este similară circumscrierii spaţiale a unor lucruri, aşa cum gardul împrejmuieşte un teren şi obiectele aflate pe suprafaţa lui. Cine cere gardului să fie construit pe măsura lucrurilor îngrădite şi nu, în aceeaşi măsură, potrivit cu tot ce se află în afara lui?

Dubla raportare la lucruri şi la ceea ce este exterior acestora scindează şi actul posesiei. Dualitatea se răsfrânge asupra caracterului lejer al relaţiei de posesie. A avea nu reprezintă un efort, chiar şi atunci când există o străduinţă pentru obţinerea de bunuri, deoarece implicarea individului în relaţia cu lucrul avut este întotdeauna slăbită de mereu posibila valorizare exterioară a posesiei. Dacă avem un lucru pentru că este îndeobşte avut, ne putem dispensa de întrebările despre natura lucrului, despre necesitatea de a-l avea, de raportarea noastră la el.

Lejeritatea raportului de posesie este responsabilă, de asemenea, pentru explicarea lucrurilor ca esenţe cărora le revin proprietăţi.

Caracterul spaţial al posesiei şi faptul că posesia determină modul comun de raportare la orice fel de realitate are drept urmare descrierea în termeni spaţiali şi ca posesii inclusiv a realităţilor străine de o astfel de raportare: „avem”, „unde”. Mai mult, trecutul - „am iubit” – arată că termenii posesiei în care vorbim despre trecut sunt utili şi pentru a face uitat faptul că, iubirea ca existenţă proprie orientată către existenţa altul nu ar putea să devină propriu-zis trecută. Cu siguranţă, vom avea de vorbit despre iubiri adevărate şi false.

Localizarea iubirii prin „unde” presupune deopotrivă că, prin ocuparea unui loc înfruntă spaţialitatea lucrurilor, că ea nu se lasă împrejmuită, circumscrisă de altceva.

Şi, totuşi, în iubire nu există posesie nici loc, ci numai să ne lăsăm unul pe celălaltNu există loc într-un unul pe celălalt sau între unul şi celălalt. Chiar dacă se caută când iubirea este concepută ca posibilitatea unuia de a ajunge la ai săi, sau când spaţialitatea unui corp în unire sexuală cu spaţialitatea altuia  naşte gândul că te afli la altul. De aici incertitudinea şi imposibilitatea tratării celuilalt în maniera lejeră a actului de posesie, potrivit căreia există oricând libertatea de a te concepe separat de obiectul avut lăsat neinterogat şi, de aceea, de a te dispensa de el.

Ca în cazul spaţialităţii, libertatea iubirii se substituie celei a posesiei. Este, însă, o libertate diferită prin efortul pe care îl presupune. Pentru că îndepărtarea de actul posesiei ajunge să fie şi abandonare a felului comun în care ne concepem prin relaţia de posesie. Când ne lăsăm unul pe celălalt nu ne mai avem fiecare pe noi înşine, nu mai avem calităţi, proprietăţi, istorii separate. Neobişnuit, descoperim că existenţa este anterioară oricărei alte determinaţii posibil a fi revendicate ca posesie, chiar dacă şi tocmai pentru că este o existenţă pentru altul.

Greutatea de a ne lăsa unul pe celălalt, necesitatea de a învăţa să ne lăsăm sunt, cu siguranţă, suficiente motive pentru a vrea uşoara oprire la lucrurile avute şi în locuri capabile să ne conţină. Căci toate de felul acestea vin de la sine.

Numai o pasiune pentru om reuşeşte să ne insufle hotărârea de a fi liberi.