miercuri, 11 mai 2011

"Eu vreau" si "eu am vrut"


La drept vorbind, noi vrem să acţionăm şi nu vrem câtuşi de puţin să vrem (Leibniz, Eseuri de teodicee)

Şi, iarăşi la drept vorbind, singură voinţa îţi permite să afirmi eul, odată ce poţi rosti „eu vreau”. În schimb, a spune „eu acţionez” este lipsit de sens în contextele obişnuite.

Eul neafirmat este mai puţin eu. Acţiunea dispare li ea din proprietatea eului verbalizat.

Odată consumată, acţiunea permite descoperirea unui „eu am vrut”: „eu am vrut să acţionez aşa”.

Eul din „eu am vrut” este altul decât cel din „eu vreau”. „Eu am vrut” preia lucrurile pe care „eu vreau” le are înainte şi în numele cărora acceptă să îşi piardă sonoritatea verbală.

„Eu am vrut” descrie eul prin acţiunile presupus voite şi sigur petrecute. Eul capătă amplitudinea inaccesibilă subtilităţii rostirii numai în urma lor.

Un asemenea eu amplu încearcă voinţa de a vrea sub forma însuşirii interpretative şi, deci, verbale, a acţiunilor care, altminteri, îl depăşesc.

Şi lucrurile survenite în acţiuni, unele niciodată închipuite ca obiecte ale voinţei, încep să fie văzute ca unele voite sau, cel puţin, ca unele aflate în posesia eului verbalizat din „eu vreau”.

Altfel, pierderea suferită de acest eu verbalizat ar părea pierdere a întregului eu, verbalizat sau nu.