miercuri, 18 mai 2011

Cuvintele impunătoare


Cuvintele rostite în convorbiri sunt înţelese în funcţie de context. Şi putem numi convorbire orice discurs care presupune prezenţa a mai multor ascultători, chiar dacă ei nu vorbesc, de vreme ce le este aşteptat un răspuns cel puţin gestual faţă de cele auzite. Este posibil chiar ca şi un text scris să fie, de fapt, o convorbire.

Contextul cel mai relevant este convorbirea însăşi. Participanţii la convorbire revendică, în numele prezenţei comune la producerea discursului, ca toate cuvintele rostite să nu fie în proprietatea nici unuia dintre ei. Adică, ele trebuie să fie de aşa natură încât să poată fi preluate de ceilalţi. Şi nu este aici o cerinţă de a fi simple sau pe înţelesul tuturor. De pildă, nu se ia mai nimic din cuvintele unui copil rostite într-o convorbire, oricât de simple ar fi.

Pentru că, de fapt, nu sunt preluate de la ceilalţi cuvintele cu înţelesuri neutre, ci acelea cărora vorbitorul le dă un înţeles în actul convorbirii. Înţeles care poartă prioritar (chiar dacă pare concomitent) diverselor semnificaţii comune, însemnătatea vorbitorului de individ capabil să se impună într-o convorbire ca participant activ.

Drept urmare, înţelegerea cuvintelor de către ascultători va implica întotdeauna sensul de ascultare ca supunere. De aici, trecând prin permisiunea implicită acordată de vorbitor ca ascultătorii săi să devină şi ei stăpâni ai discursului său, se ajunge la imitarea puterii cuvintelor lui de a se impune.

Formele de imitaţie variază: folosirea unor discursuri similare, preluarea vorbelor sub forma aprecierii şi laudei, impunerea personală în convorbiri conexe celei originare.

În toate cazurile, nu imitaţia este o pierdere pentru înţelegere, cât faptul că forţa de impunere legitimă într-un discurs ce face parte dintr-o convorbire se amplifică prin împărtăşirea comună şi, ilegitim, se extinde asupra cuvintelor rostite de vorbitor. În lipsa contextului, ele sunt considerate ca impunătoare prin ele însele, aducându-se drept mărturie formele de imitaţie ce le continuă într-o serie de contexte şi discursuri diferite. Este o trecere ilegitimă, deoarece numai în afara unei convorbiri cuvintele încearcă să facă în aşa fel încât lucrurile însele să li se impună, şi nu ele lucrurilor.