duminică, 10 aprilie 2011

Profunzimea anatomică


O cercetare anatomică a omului nu pretinde să fie una de profunzime. Chiar dacă, judecând după gradul de ascundere a structurii corpului uman sub înfăţişarea şi expresia apariţiei sale fizice, interiorul anatomic îi este omului viu imperceptibil şi imposibil de reprezentat în exerciţiul folosirii corpului. Iar imperceptibilitatea şi imposibilitatea  reprezentării sunt amândouă calităţi atribuite unei profunzimi spirituale autentice.

Anatomic, despre om se află, de fapt, ceea ce stă întotdeauna la suprafaţă, în exterior. Interiorul biologic este exteriorul uman lipsit de existenţa contextuală în lume.

Dacă luăm profunzimea anatomică, deşi nerevendicată ca atare, drept măsură, oricare alta este de mai mică amploare. Aşadar, oricare alta, în funcţie de intensitate, ar urma să manifeste un grad mai mare sau mai mic de relevanţă la nivelul receptării contextuale a existenţei umane. Nici o profunzime spirituală nu ar trebui să fie lipsită de o minimă aprehensiune contextuală.

Totuşi, există profunzimi spirituale care nu spun nimic despre contextul existenţei umane. Nici ele nu sunt departe de măsura anatomică a profunzimii. Şi, de aceea, nu sunt cu adevărat dimensiuni ale unei realităţi de dincolo de biologic. Când nu spun nimic despre contextul existenţei, ele reiau spiritual incizia, nu şi cercetarea anatomică.

Incizia anatomică este singura mişcare dinspre exteriorul corpului către interiorul său. În actul inciziei nu există nici un sprijin din partea exteriorului sau interiorului corpului. Este numai un mijloc al agentului operaţiei anatomice. Incizia este profundă doar prin violenţa înlăturării exteriorului, abia atunci cunoscut ca exterior. În rest, împotriva oricărei profunzimi anatomice, are numai o relevanţă contextuală. Incizia nu ar însemna nimic, dacă în jurul ei nu s-ar afla oameni interesaţi de această procedură şi nu ar considera-o un act de cercetare medicală.

Deopotrivă, când întâlnim o profunzime spirituală care împiedică total aprecierea relevanţei sale pentru existenţa contextuală a omului, vom şti că ea rezistă doar prin obişnuinţa de a fi apreciată ca relevantă de către un număr de oameni consacraţi unui anumit domeniu spiritual. De asemenea, ea este receptată ca profundă din cauza violenţei cu care obligă omul să se gândească pe sine şi lumea altfel decât în dimensiunea  contextuală mereu prezentă. În acelaşi timp, forţa unei astfel de profunzimi spirituale este obţinută prin intensitatea scindării omului în exterior şi în interior, scindare preţuită ca înţelepciune.