miercuri, 27 aprilie 2011

Notă despre diavol


Mai rar poate fi invocat Dumnezeu pentru determinarea stărilor noastre nedeterminate şi mai des diavolul. Stări nedeterminate: creaţia, iubirea, tristeţea etc.

Pentru că astfel de stări îşi caută determinarea prin existenţa unui autor al lor, altul decât noi, cei ce suntem prinşi în ele. Oricum l-am concepe, un Dumnezeu unic nu poate fi creator al unor stări personale. Polimorfia,   „revărsarea de haruri” sunt forme prea slabe  de prezenţă pentru a reuşi să facă din divinitate o forţă capabilă să ne preia atunci când ne găsim departe de ceea ce ni se petrece.

Şi, probabil, tot ce este numit „divin” în comportamentul uman se referă, de fapt, la ceva de genul demoniacului.

Numai că diavolul trebuie scos din vaguitatea culturală în care a fost izolat, la fel cum trebuie recuperat din imaginea sa de reziduu teologic.

Diavolul ar urma să fie judecat precum Dumnezeu în teologie: ca explicaţie a gândurilor şi faptelor umane. Mai precis, a acelora ce ies din rândul obişnuinţelor de gândire şi de acţiune.

În funcţie de reuşita explicaţiei, i se poate acorda şi existenţă. Mai mult, invocarea explicativă a diavolului este deja afirmare a existenţei sale, de vreme ce devine necesar pentru acele stări ale omului fără autor, deci unele cu o existenţă imperfectă.