luni, 18 aprilie 2011

Învierea lui Christos


Daca invierea va fi fost posibila candva, ar fi fost cantata mai mult, spre exemplu, decat revenirea Euridicei din Infern. Pentru că învierea ar însemna reconstruirea corpului fără lipsurile sale şi, întrucât corpul este cel care face posibilă orice povestire, unul înviat ar da naştere unui limbaj mai puternic decât cel al naraţiunii, adică, un limbaj cântat.

Chiar şi învierea spectrală este poetică. În slăbiciunea incorporalităţii unei fantome sunt atrase toate faptele corporale, o arată Shakespeare în Hamlet. Faptele devin obiecte ale discursului poetic, căpătându-şi, pe lângă forţa producerii lor în realitate, puterea legăturii lor cu irealitatea lumii spectrelor.

Lipsa unei cărţi sau a unui cântec despre învierea lui Christos este, cel mai probabil, consecinţa inexistenţei ei. Mai apropiaţi de presupusa ei înfăptuire, scriitorii evangheliilor dovedesc mai puţină poeticitate decât autorii cântărilor liturgice despre înviere. Desigur, pentru că ultimii fac din înviere o modalitate proprie de raportare la sine, iar numirea dumnezeului înviat nu străbate dincolo de inconsistenţa fermecătoare a cuvântului cântat.

Demonstrarea învierii fără putinţa de a cânta despre ea este semnul că ea nu este luată în serios. Scriitorii evangheliilor fac tocmai acest lucru. Adună mărturii fără coerenţa discursului poetic şi, ruşinos de incoerent, chiar şi pentru normele unei povestiri a faptelor reale. Evident, o lipsă de talent literar şi lipsa acelei realităţi vii a evenimentelor care creează povestitori şi din oamenii lipsiţi de o inteligenţă elevată.

Nu este însă de interes cazul unor oameni anumiţi, scriitorii evangheliilor, ci felul în care ei arată omenescul. Merită a fi explicată mai curând acceptarea unei povestiri incoerente despre învierea lui Christos de către mulţimile de oameni care au citit câteva  pagini de literatură slabă şi lipsită de credibilitate ca relatare a unor evenimente reale.

Omenescul reflectat de scriitorii evangheliilor este cel al folosirii unui om mort pentru a consolida lumea oamenilor vii. La fel cum numele eroilor morţi sunt folosite pentru ridicarea unor constructe omeneşti precum popoarele sau statele. Şi această folosire insuflă masele poetic, dar nu în modalitate estetică, ci în felul excitării indivizilor şi maselor pentru a lovi real realitatea. Înviat, eroul mort al creştinismului este pus să consolideze rudimentara societate creştină de pe atunci, paginile despre înviere fiind ocazii de a pune într-o lumină mai bună anumite personaje din lumea creştină de început, anumite practici de cult şi, deopotrivă, un prilej de a pune încă o dată într-o lumină mai rea lumea iudaică mai veche. Numai mijloace rudimentare de a înfrunta realitatea.

Acceptarea unei asemenea literaturi slabe de către mulţimile de oameni este explicabilă prin entuziasmul poetic suscitat de ideea învierii. Entuziasm trăit numai de oamenii aleşi fără nevoia de a face din înviere un fapt real. Cei excluşi alegerii au suplinit lipsa printr-o suplinire a precarităţii scriitoriceşti dovedite de autorii evangheliilor. Cele câteva pagini despre înviere au fost augmentate cu detalii şi interpretări cu şi mai mică credibilitate, dar adoptate ca urmare a plasării discursului despre înviere la nivelul superficial al povestirii unui eveniment.

Mai mult, sacralizarea scrierilor biblice impune acea distanţă faţă de ele care transformă exerciţiul cunoaşterii într-o pură receptare pasivă, bucuroasă să fie aparent pusă în activitate de urmărirea unor evenimente, reale sa nu.