luni, 7 martie 2011

Virtuţile fantasmei



După Chrysippos, temeiul cunoaşterii adevărate este reprezentarea comprehensivă (kataleptike phantasia). Ea ar fi reprezentarea care se naşte de la un obiect existent, fiind imprimată şi gravată conform obiectului însuşi, cum nu s-ar putea petrece de la un lucru inexistent. Rezultatul ei este obiectul reprezentării, phantaston. În paralel, ca explicaţie a erorii din nebunie şi melancolie, există şi o activitate a reprezentării care provine din subiect, iar rezultatul ei este fantasma.

În locul activităţii determinate de obiect, reprezentarea falsă se prezintă ca o atracţie vidă de conţinut, cu aceeaşi putere de a provoca un afect (pathos) în suflet precum obiectele reale. Ea îndreaptă către un obiect, fantasma, creat din vid, dar, la urma urmei, construit din reprezentările trecute ale realităţii rămase în memorie.

Similitudinea fantasmei cu obiectul reprezentat explică de ce ne putem înşela şi că faptul de a fi înşelaţi nu provine de la realitatea prinsă în reprezentări. Similitudine care transferă două din proprietăţile reprezentării realului asupra vidului: mişcarea de atracţie şi lumina. Pentru că, după acelaşi Chrysippos, lumina (fos) este termenul din care derivă reprezentarea-phantasia şi, evident, toate derivatele ei, cum este fantasma.

Transferul este mai curând dăunător reprezentării realului. Fantasma pare să ofere mai mult subiectului decât o reprezentare. Atracţia este puternică în nebunie, apăsătoare în melancolie. În schimb, mişcarea cauzată de obiectele reale este mai slabă, chiar dacă stoicii îşi închipuiau că o reprezentare reală parcă te-ar trage de păr ca să o accepţi sau să îţi dai asentimentul în privinţa ei.

Slăbiciunea realului reprezentat este dovedită de faptul că el are o viaţă scurtă şi insignificantă pentru subiect. Este fundament al cunoaşterii adevărate, însă pentru a fi înţelept este nevoie de mai mult decât atât, de formarea unei deprinderi capabile să străbată lucrurile întâlnite, ieşite la lumină, de fiecare dată în acord cu ceea ce sunt ele de fapt. În atare situaţie, puterea şi activitatea depind în mai mare măsură de subiectul cunoaşterii, nu forţa reprezentării unor obiecte. Apoi, realul reprezentat devine pe parcursul vieţii unui individ o simplă amintire, pierzându-şi puterea de atracţie originară. De altminteri, pentru stoici, nu există propoziţii cu valoare eternă, chiar dacă ele sunt articulate logic.

Aceeaşi viaţă scurtă o poate avea şi fantasma, de exemplu, tatăl lui Hamlet nu îi apare acestuia ca fantasmă pentru mult timp. Însă, fiind construcţia exclusivă a subiectului, fantasma îl atrage în totalitatea lui. Accesul de nebunie sau criza de melancolie nu îngăduie ca subiectul să fie văzut altfel decât ca un nebun sau melancolic. Înţeleptul care are o reprezentare adevărată este, în schimb, în dublă ipostază, de subiect care îşi reprezintă realitatea şi de înţelept care va fi avut pe parcursul vieţii lui o serie de alte reprezentări adevărate, unele ce au contribuit la sporirea înţelepciunii sale.

În ciuda multor pierderi, nebunia şi melancolia sunt căi scurte pentru configurarea unităţii persoanei, unitate pentru care înţeleptul are de muncit îndelung. Ca nebunia lui Hamlet, după fantasmă, cale uşoară de a unifica viaţa personajului în numele gândului răzbunării.

Un alt avantaj al fantasmei, mai puţin contestabil poate, este faptul că îi oferă omului experienţa valorizării integrale a unui lucru. Nebunul şi melancolicul au parte de luminarea fantasmei şi numai a ei, fără ca aceasta să fie trecută în nesemnificativitatea memoriei. Din fantasmă nu se pierde nimic, din reprezentări este nevoie să se piardă, altfel nu ar exista o ştiinţă a realităţilor pe care să o deţină înţeleptul.

Fantasmele vin sau revin cu aceeaşi forţă, iar cazurile cele mai clare de fantasme puternice sunt cele care împing nebunul sau melancolicul la acţiune, cazuri date ca exemple şi de antici. Acţiuni deseori de pierdere, de extincţie a subiectului atras de fantasmă. Fantasma, construită din frânturi de real survenite anapoda, nu se arată, deci, ca un vid. Este mai degrabă o interpretare a realităţii, una în care interpretul participă în totalitatea sa. Ceva mai mult decât în orice interpretare cotidiană a faptelor, în care nu se participă decât verbal şi în care evenimentele, fie ele surprinse chiar şi prin reprezentări adevărate, nu reuşesc să nască înţelepţi, ci se lasă uitate în memorie pentru a face loc unor noi evenimente.

Ar exista, aşadar, puţine argumente împotriva pierderii melancolicului sau a nebunului în fantasme. Sau i s-ar vorbi dinspre o realitate obscură şi trecută mereu în uitare, de nevăzut pentru cineva pătruns integral de lumina vie a fantasmei. Dimpotrivă, melancolicul, dacă ar mai putea să vorbească în timpul pierderii sale, l-ar deplânge pe omul sănătos. Întrucât sănătosul este forţat să asiste la un spectacol al vieţii lipsit de lumină şi în egală măsură plin de pierdere, dar una asupra căruia subiectul nu are cuvânt. Sunt, de fapt, pierderi corozive, multiple, pornind de la degradarea corpului la rătăciri, decepţii, erori şi uitări. Nu este o singură pierdere, mare şi unică, fulgerător-luminoasă.