sâmbătă, 5 martie 2011

Vidul stoic


Pentru stoici, universul este vidul şi lumea, lumea este totul, dar fara vid. Altor filozofi antici vidul le era necesar pentru a sublinia întâmplătorul unei lumi identificate cu universul. Vidul, de aceea, se va fi aflat printre lucruri, în lume.

Vidul stoic stabileşte limitele unei lumi necesare, inteligibile, una străbătută de un zeu activ şi compusă dintr-o materie pasivă. Omul este în căutarea acordului cu o natură necesară şi divină. Nu îl caută fericit, de vreme ce trebuie să preţuiască mai mult virtutea decât fericirea, iar virtutea este cunoaştere. Cunoaştere austeră, serioasă, gravă, pentru că filozoful stoic nu îşi măsura ştiinţa în funcţie de posibilitatea ei de a cuprinde lumea prezentă, ci înainta către idealul Înţeleptului, având convingerea că nimeni nu a reuşit până atunci să-l întruchipeze. Gravitatea nu este umorală, apare mai degrabă ca atitudine de a lua în serios viaţa şi lumea.

Trecând peste justificările vidului oferite de stoici, acesta, dacă se poate vorbi despre el, pare înrudit cu atitudinea gravă a pretendentului la înţelepciune. Infinitul este contrapartea pozitivă a vidului. Amândouă nu pot fi înţelese, amândouă apar ca dincolo de lume, chiar dacă se vorbeşte despre o lume infinită, deoarece acceptăm implicit faptul că multiplicarea ei infinită o situează mai presus de înţelesurile noastre despre lume.

Pozitivitatea infinitului nu determină imediat optimismul că îl putem străbate prin cunoaştere, dimpotrivă, este mai probabil să cauzeze pesimismul. Neîncrederea că ştiinţa va fi capabilă să ajungă la o finalitate a demersului ei, ba chiar şi gândurile de a renunţa la o cunoaştere evident parţială. Pesimismul rămâne însă orientat pozitiv. Dacă nu poţi cunoaşte infinitul care te depăşeşte, i te încredinţezi. Sau te laşi cursului obişnuit al multiplicării faptelor tale, după modelul multiplicării infinite a lumii. Sau îi dai infinitului un nume divin, sperând că ai şanse să fi preluat în grija lui cu toată finitudinea ta.

Vidul stoic nu îţi permite să te laşi în seama lui, el te trimite la lumea căreia îi este limită. De altminteri, tot pentru stoici, lumea se strânge în sine către o viitoare conflagraţie universală în care se va sfârşi şi va renaşte apoi identică. În lume găseşti un zeu activ, imposibil să te adăpostească. El îţi permite să participi la activitatea lui întoarsă către lume. Fiind în lume, nu ai scăpare, nu te poţi odihni în vid sau să te laşi infinităţii.

Confruntat cu suferinţele sau cu moartea, filozoful stoic nu este, de fapt, detaşat de ele, aşa cum se crede în mod obişnuit despre „atitudinea stoică”. Indiferenţa manifestată este dublată de o mişcare către lucrurile care ţin de noi, o mişcare, de asemenea, similară celei de strângere la sine a lumii limitate de vid. Întoarcerea de la suferinţe sau moarte, adică de la lucrurile care nu ţin de noi sau sunt în afara noastră, este, la rându-i, asemănătoare înfruntării vidului. Toate acestea sunt necesare, dar aduc necesarul atât de aproape, încât devine simţit sau perceput, nu mai are rost să te gândeşti la el. Necesarul te limitează la cele care ţin de tine, vidul limitează lumea întorcând-o către sine.

Privirea suferinţei şi a morţii din perspectiva infinitului pare ea mai curând să nască indiferenţă. Când este vorba despre suferinţele sau moartea altuia, exprimarea convingerii că un Dumnezeu infinit îl va avea în grijă este uşor de interpretat ca o formă prin care îl abandonezi. Când sunt suferinţe proprii, credinţa în infinit te determină, poate te şi ajută, să te abandonezi odată cu lucrurile din afara ta. Te laşi divinului, nu te întorci stoic către cele care ţin de tine.

Probabil că o credinţă în infinit te ajută mai mult decât una în vid. Stoicii ar putea invoca în favoarea credinţei în vid conştienţa şi conştiinţa de sine. Argumentele ambelor variante pot fi egale. Însă, în cunoaşterea directă a lumii, preţuită de stoici, prima atitudine este cea de tipul înfruntării vidului. Iniţial, experienţele din lume ce nu stau sub controlul nostru ne lasă muţi şi gravi. Şi ne întorc către noi cu gravitate, ne fac înţelepţi pentru un timp.