miercuri, 9 martie 2011

Pre-ştiinţa fericirii


Fericirea se lasă înţeleasă în două feluri: ca stare de fericire, implicând o satisfacţie psihologică şi ca o condiţie de excelenţă, posibil să fie atinsă chiar şi atunci cînd ea este resimţită psihologic negativ. Platon şi stoicii se vor folosi de înţelesul termenului grec pentru fericire – eudaimonia – spre  a stabili că omul fericit este cel virtuos, chiar şi în condiţiile îndurării unei stări psihologice negative. Altfel spus, omul virtuos este fericit şi când suferă. Chiar dacă grecii erau mai atenţi la înţelesul eudaimoniei, nici ei nu au admis uşor imaginea fericitului suferind. În mod sigur, nu Aristotel.

Acelaşi Aristotel închipuie o ştiinţă a fericirii, totuna cu o ştiinţă a binelui. Este etica, ştiinţă a felului de a fi al omului în acţiunile sale ori în comportament. Simultan, din felul de a fi se exclude a fi-ul propriu-zis al omului. Regulile, conceptele sau, într-un cuvânt kierkegaardian, universalul înlocuieşte existenţa individuală şi temporală cu o existenţă generală şi atemporală. Ştiinţă a eticii contestabilă. O contestă explicit Kierkegaard, iar implicit cei mai mulţi oameni, în măsura în care ei râvnesc mai curând la stări de fericire,  evident, particulare.

Ştiinţa eticii nu este însă o invenţie filozofică, pentru că ea preexistă la nivelul aspiraţiilor oamenilor, fiind acceptată în mod confuz laolaltă cu aspiraţia către o stare de fericire, deşi cele două sunt contradictorii. Dorinţa de subordonare a existenţei la reguli universale este, probabil, la fel de intensă, cu aceea de a resimţi liber o stare de fericire. Dorinţa larg răspândită de a respecta nişte prescripţii religioase este exemplul cel mai la îndemână.

Aderarea oamenilor la reguli aparent universale de viaţă capabile să conducă indistinct la stări sau la o condiţie de fericire se petrece şi fără supunerea faţă de o ştiinţă filozofică a moralei sau faţă de una religioasă. Ea se regăseşte în acomodarea vieţii personale la formele fixe de comportament întâlnite deja la ceilalţi, la deprinderi sociale, iarăşi, deja prezente. Uneori este numită integrare în societatea proprie şi se măsoară în termeni de succes sau insucces. Deşi este clar limitată la diversele societăţi din care fac parte indivizii, ştiinţa comportamentului social capătă o valoare universală pentru respectivii indivizi. În Grecia antică, sofistul Protagoras învăţa virtutea prin adaparea discursului său la o ştiinţă a vieţii sociale deja existentă în minţile discipolilor.Bineînţeles, existau diferite ştiinţe, în corespondenţă cu diferitele cetăţi pe care le străbătea în căutarea discipolilor.

Activitatea educativă a lui Protagoras este respinsă de  Platon pentru că va fi abandonat sensul moralităţii propriu-zise pentru un scop limitat: promovarea succesului în treburile comune şi obşteşti. De asemenea, pentru că sofistului îi va fi scăpat unul din termenii esenţiali ai moralei, anume, conştiinţa de sine a agentului moral. Când eşti învăţat să te comporţi ca alţii şi pentru reuşita în mijlocul altora, uiţi de tine, cu siguranţă. Cel puţin, pentru Platon, de tine ca om capabil de o gândire proprie.

Neputinţa unei ştiinţe filozofice a moralei de a conduce la fericire generală îi dă însă dreptate lui Protagoras, la fel, îl îndreptăţeşte şi simplul fapt că o ştiinţă a comportamentului nu poate fi adoptată în mod neconstrângător decât prin aşezarea ei peste o pre-ştiinţă. Platon sau filozofii stoici pot arăta prin comportamentul filozofic propriu că o căutare a universalului etic te plasează într-o condiţie superioară în comparaţie cu succesul limitat din interiorul unei societăţi anume. Este însă mai mult o superioritate a înţelepciunii decât una a comportamentului. Şi înţelepciunea, fie ea şi o altă aspiraţie comună, are o importanţă scăzută pe lângă aspiraţia firească, aproape universală, de a dobândi succesul social.

De aceea, dacă ştiinţa eticii sau ştiinţa fericirii vrea să se instituie ca un îndreptar eficient al vieţii personale, ea trebuie să renunţe la valorile general umane în favoarea valorilor societăţilor particulare din care fac parte indivizii, adică, să servească rafinării pre-ştiinţei fericirii. Altfel exprimat, morala filozofică ar trebui să recurgă la sacrificiul moral de a renunţa la sine.