joi, 3 martie 2011

Plictiseala de oameni


Comună este plictiseala de lucruri. Plictiseala se instalează ca o cădere a lucrului în indiferenţă, el încetează să mai fie obiect al preocupării sau al grijii. În limba greacă, akedia, plictiseala, desemna tocmai acest fenomen. Luată cu un asemenea înţeles, plictiseala poate fi aplicată în aceeaşi măsură şi oamenilor. Şi faţă de ei poate apărea lipsa preocupării sau grijii. Nu întotdeauna ca o vinovăţie a celui care ajunge să-i privească pe ceilalţi cu indiferenţă. Pentru că o formă a plictiselii este şi detaşarea de ceilalţi, parte a detaşării de lume, privită în filozofie şi religie ca o modalitate de a accede la o viaţă superioară. Nu mai puţin, privită şi ca o problemă. În cazul filozofilor însinguraţi, o problemă a viabilităţii eticii lor ca învăţătură care poate reglementa relaţiile interumane. Ce-i drept, unii din filozofii antici, cum au fost stoicii, urmăreau prin etică mai ales perfecţiunea propriei persoane decât relaţiile perfecte cu ceilalţi.

Cum se instalează plictiseala în privinţa lucrurilor? În primă instanţă, prin persistenţa  lor de a exista. Totuşi, nu persistenţa sau repetitivitatea le face indiferente, ci faptul că ele sunt preluate în existenţa unui individ care le foloseşte în aşa mare măsură, încât ele nu mai sunt văzute în particularitatea lor. Particularitatea existenţei individului se manifestă progresiv în dauna particularităţii acestora. Individul devine atât de mult şi purtător al hainei, încât dispare distanţa dintre un individ uman şi haina individuală. Hainei îi sunt diminuate şansele de a atrage atenţia asupra existenţei ei.

Topite în calităţi ale individului, lucrurilor particulare le dispare vizibilitatea. În cazul hainei, ea se pierde în calitatea de a fi îmbrăcat atribuită individului. Iar calităţile sau categoriile se găsesc aristotelic într-un minus de existenţă în comparaţie cu lucrurile individuale, substanţe prime. De aceea, următorul pas în fenomenul plictiselii este chiar renunţarea la obiect, devenit prea puţin important în pofida şi din cauza înălţării lui la generalitate.

În cazul obiectelor, una din cauzele substituirii lor poate fi apariţia unor obiecte similare care îşi impun individualitatea, forţând omul să le includă în existenţa sa ca obiecte voite, plăcute, râvnite. Deseori, apariţia este răsunătoare. O schimbare a modei, de exemplu, semnificând pretenţia unui obiect nou de a înlătura vechiile categorii de obiecte prin ceva comparabil acestora ca generalitate: moda.

La fel de des, plictiseala faţă de oameni intervine şi ea brusc, şi ea prin situarea indivizilor în clase şi categorii. Brusc, de exemplu, când se descoperă că există şi altceva la care poţi participa printr-o bună parte a existenţei tale, altceva decât oamenii cunoscuţi, familiari de când apari în lume. Că i se spune înţelepciune sau Dumnezeu, că s-ar putea să nu existe cu adevărat una sau celălalt, nu contează. Pentru că nu obiectele noi ale celui plictisit de oameni îi conferă acestuia existenţă, ci el le face să existe prin preocuparea sa.

Brusc ori lent şi prin includerea oamenilor în categorii, când împrejurările coexistenţei conduc la limitele existenţei umane individuale. Limite redate kantian prin posibilitatea ca oamenii să fie trataţi ca mijloace. Însingurările asceţilor după o patimă excesivă, pathos, poate fi explicată şi ca efect al faptului că îşi vor fi lăsat umanitatea lor activă prea mult în seama activităţii altor lucruri sau oameni. Până când umanitatea lor a devenit doar mijloc. În variantă moderată, oamenii, precum hainele, pot deveni părţi indistincte ale unei existenţe individuale. Dar, pentru că existenţa unui om este altceva decât existenţa unui lucru, plictiseala faţă de omul care îţi alcătuieşte existenţa este mai curând încercare de a-ţi descoperi existenţa individuală, pe care o vezi risipită în coexistenţă. De multe ori, cauza pierderii individualităţii nici nu este coexistenţa.

Acordând, iarăşi kantian, statutul de scop oricărui individ uman, urmează că el nu poate deveni plictisitor din propria-i vină. Oamenii nu îşi diminuează existenţa individuală trăind. Ei pot atrage mai puţin atenţia asupra lor, dar aceasta pentru că indivizii cărora le-au fost apropiaţi au comis cândva o eroare în aprecierea propriei lor existenţe. Au crezut că existenţa lor este dispusă spre a-i primi pe ceilalţi să participe la ea.

Stoicii propuneau inducerea stării de plictiseală sau de indiferenţă faţă de oameni când aceştia ameninţă fermitatea existenţei proprii. De exemplu, îţi moare copilul şi te gândeşti că a murit un copil oarecare. Monstruozitatea propunerii creşte, descreşte, sau dispare cu totul, în funcţie de felul în care acceptăm truismul care spune că orice om este ca individ şi singur. Sau în funcţie de gradul în care acceptăm mai obscura idee că filozoful nu există moral şi intelectual decât ca individ.