miercuri, 2 martie 2011

Oamenii exemplari – ce rămâne din ei?


Primii filozofi stoici îl luaseră pe Socrate drept model de viaţă şi îi luaseră pe deasupra şi două dintre învăţăturile sale care îl constituiseră ca antimodel pentru contemporani: paradoxul convingerii că este preferabilă suportarea nedreptăţii decât comiterea ei şi ideea că virtutea este cunoaştere. În aşa măsură va fi fost luat ca model, încât, până să fie stoici, ei erau desemnaţi ca „socratici”.

În comparaţie cu modul de viaţă, modelul arată prin el însuşi că regulile de viaţă sunt funcţionale. Însă, chiar mai mult decât o regulă, omul exemplar nu este tranzitiv. Individualitatea lui îi ţine existenţa în stricta sa proprietate. Măcar să încerci să ajungi aproape de exemplaritatea unui astfel de individ, recomandă Kierkegaard. Sau măcar să nu-i dispreţuieşti exemplaritatea, spune acelaşi.

 Totuşi, există şi o altă modalitate de a te apropia de oamenii exemplari, lucru observabil şi în cazul menţionat al stoicilor. Ei îl preiau pe Socrate devenind alţi filozofi şi devin alţii asumând părţi din Socrate, anume, gândurile sale paradoxale pentru contemporani şi nu numai. Pentru că, este adevărat, individul exemplar se are pe sine şi nu poate fi preluat în integralitatea lui – ba chiar este imposibilă şi simpla cunoaştere a integralităţii lui -, însă modelele umane şi oamenii în genere sunt decompozabili. Dacă moartea a fost conceputa ca o destrămare, lucrul acesta poate fi privit şi ca o expresie a posibilităţii de a izola părţi din întregul existenţei unui om.

Imitarea omului exemplar face ca viaţa imitatorului să fie pur imitativă, contrară realităţii vieţii. Iar imitaţia are pretenţia preluării întregului. În schimb, smulgerea părţilor favorizează asumarea propriei vieţi ca o construcţie sau reconstrucţie a unei alte existenţe individuale. Cum şi stoicii se reconstruiseră ca alţi filozofi. Preluarea părţilor înseamnă şi trecerea în irealitate, doar este cert că oamenii reali nu există parţial. Irealitatea este, de asemenea, o consecinţă a preluării omului exemplar fără circumstanţele care l-au făcut exemplar. Fragmentele ireale dintr-un om urmează să devină condiţii ale realităţii altui om. Asemănător secţionării sfinţilor şi răspândirii moaştelor lor. Cu diferenţa că funcţia distribuirii lor a fost iniţial motivată de intenţia creştinilor de a coparticipa la o aceeaşi irealitate după moarte. Cimitirele erau în curtea bisericilor, lângă moaşte, dorindu-se urmarea părţilor şi a posesorului lor într-o altă lume.

Ignorând posibilitatea trecerii de la irealitatea omului exemplar la irealitatea proprie, rămâne numai şansa folosirii irealului în constituirea realului propriu. Singur realul propriu se poate constitui ca întreg. Nu mai puţin, imposibilitatea constituirii ca întreg cauzează admiterea unui statut autoritar al modelului. Subzistă tot parţial, dar constrângerea printr-o parte poate fi chiar mai mare  decât cea a întregului, astfel încât i se uită irealitatea. Cu siguranţă, Isus Christos viu şi întreg a fost mai puţin constrângător decât cel mort şi parţial.

Preferabile din punctul de vedere al propriei subzistenţe sunt, aşadar, nimicirea şi dezintegrarea omului exemplar. Cu rezultatul că abia prin asimilarea părţilor lui în întregul tău, modelul îşi recapătă integralitatea: Socrate prin socratici. Omul exemplar nu este nemuritor decât dacă este omorât de urmăritorii lui. Şi probabil similar, oamenii lipsiţi de exemplaritate subzistă dispariţiei lor când părţile le sunt asimiliate în alte întreguri, altminteri, luaţi ca întreguri se pierd în istorie mai mult decât oamenii exemplari, cărora le rămân măcar numele şi cuvintele.