luni, 21 martie 2011

Nu există oameni puternici



Nu există oameni cu totul buni sau cu totul răi. Pentru că împrejurările vieţii îi trag într-o şi într-o parte, şi în alta. Sau pentru că oamenii sunt slabi.

Când se spune că nu există oameni cu totul puternici sau cu totul slabi, se pătrunde pe un teren mai adânc al omului decât acela al împrejurărilor ce îl pot afecta.

Mai adânc este omul aflat în preajma împrejurărilor, deci, ocolind ce va urma să îl ocolească, înaintea faptelor. Şi în singurătatea absolută există aşteptarea de a se petrece ceva.

Înaintea faptelor, puterea şi slăbiciunea omului se măsoară potrivit felului în care se dispune pentru fapte şi după felul alegerii lor.

Este puternic când într-adevăr se dispune, când reuşeşte să se folosească numai de el însuşi pentru a se livra faptelor, ori când alege faptele el însuşi pentru el. Din contră, este slab când se foloseşte şi de alţii, când alege faptele împreună cu alţii, sau când alege faptele pentru alţii.

Imposibilitatea existenţei unor oameni puternici sau slabi în mod absolut nu are nevoie să fie dovedită empiric, prin căutarea tipurilor umane corespunzătoare. Logic, folosirea, dispunerea către fapte şi alegerea, ba chiar şi orientarea „pentru” nu sunt compatibile cu imaginarea unui individ în deplină singurătate ori a unuia ce ar trăi în comuniune absolută cu ceilalţi.

Dacă luăm doar dispunerea, ea înseamnă participarea celui care urmează să acţioneze, dar şi o participare printre ceilalţi sau printre realităţile semnificate de ei (retragerea în natură este îndreptată către ceva numit de alţii drept natură).

Iluziile puterii şi ale slăbiciunii sunt provocate de imaginara suficienţă de sine, respectiv, de la fel de imaginara convingere că te poţi abandona altuia.

Pierderea iluziilor se petrece odată cu trecerea la fapte, în lumea împrejurărilor. Acolo, în expunere publică, cei puternici în mai mare măsură, însă cu urme de slăbiciune, sunt primii judecaţi de ceilalţi, mai ales de aceia care reuşesc cu greu să urce până dincolo de împrejurări. Slăbiciunile sunt amplificate până la a-i cuprinde cu totul.

Cei preponderent slabi sunt acceptaţi mai uşor, pentru că nu sunt ameninţători prin personalitatea lor. Totuşi, urmele de putere sunt făcute responsabile pentru toată slăbiciunea, astfel încât slăbiciunea, altminteri apreciată ca altruism, este interpretată ca o exercitare a puterii.