sâmbătă, 26 martie 2011

notă despre voinţele fireşti


În mod firesc, voinţa nu se impune ca voinţă prin ea însăşi. Adică, nu se găseşte ca act liber, deci împrejmuit de vid, numai pentru că ea este exprimată.

Anterior exprimării, trebuie să fie gata să dispară lucrurile pe care voinţa vrea să le facă dispărute cu scopul de a le lăsa să fie numai pe cele decise.

Din genul celor nefireşti, voinţa convertirii cutremură pentru că accelerează şi conturează procesul lent şi difuz al dezintegrării lucrurilor la care se renunţă.

Fiind nefirească, voinţa convertirii are de înfruntat natura în formele ei cele mai violente, abia acum cunoscute. Printre ele, impulsul sexual, foamea, setea, chiar mândria – ea însăşi o pornire naturală de a-ţi crea o lume proprie.

În schimb, slabe în intensitate, voinţele fireşti ajung uneori să fie simple asumări ale stării de dezintegrare în care se găsesc lucrurile din preajma ta. Sau, vrei puţin, ştiind că există prea puţine lucruri cu existenţă fermă în jurul tău.

De pildă, a vrea să urmezi pe mai departe activităţile anterioare este o renunţare temperată la lucrurile străine de tine şi, astfel, o înţelegere binevoitoare a irelevanţei lor. Irelevanţa este şi ea o formă sub care apare un minus de existenţă.

Când vrei să-ţi continui activităţile în virtutea obişnuinţei, nu ca o convertire, recunoşti, de fapt, că toate cele alese pentru a fi au multe în comun cu acelea excluse spre a nu fi.