sâmbătă, 12 martie 2011

Notă despre răzgândire


În logica stoică, propoziţiile trec de la adevăr la fals şi de la fals la adevăr în funcţie de prezenţa şi absenţa stărilor de fapt pe care vor să le indice. Nu este o subminare a unei logici înţelese ca imagine a gândurilor noastre în mişcare.

Este suficient să luăm în seamă fenomenul răzgândirii. A gândi şi a te răzgândi asupra a ceva este procesul despre care se presupune că va produce gânduri mai adânci. Gândirea ca parcurgere a unor stări de fapt este dublată de răzgândirea care se îndreaptă către aceleaşi obiecte.

Vizitate dublu, stările de fapt devin ale noastre şi apar mai degrabă ca părţi ale unei lumi proprii, nu numai ca părţi ale lumii. Corespondenţa gândire-răzgândire face din lumea proprie una circulară.

Ne poate aparţine chiar şi un alt om dacă îl gândim stăruitor. Cum gândurile pleacă şi revin în lumea proprie, acel om ne va apărea mereu în schimbare şi, deci, mişcându-se, fără posibilitatea de a-l califica ca pe un imobil lucru deja gândit.

Aşadar, chiar luată izolat, răzgândirea în privinţa hotărârilor despre oameni nu reprezintă simptomul unui caracter ezitant. Sau este aşa numai dacă urmăm traseele rectilinii ale unei lumi străine de noi şi de felul nostru de a gândi.