joi, 10 martie 2011

"istovit de călătorie"


Filozofii stoici spun că orice este capabil să creeze şi să acţioneze nu poate fi altceva decât un corp. Vocea, zeul şi sufletul deopotrivă. Pe acestea le întâlneşte singure şi legate laolaltă pustnicul, der Einsiedler, în noaptea-moarte pe care o cheamă: „Numai un corăbier istovit de călătorie, / În port, îşi cântă peste mare / Cântecul de seară spre lauda lui Dumnezeu”. Vocea este a cântecului, zeul este în cântec, sufletul este în istovirea cântată. Numai aşa apare Dumnezeu în poezia lui Joseph von Eichendorff.

 

Seara, înaintea coborârii nopţii-moarte, nici ele nu apar ca părţi ale unei întâlniri spirituale sau incorporale a sfârşitului. Vocea este îndreptată peste mare, mulţimea fremătătoare a faptelor vieţii, evident, corporale. Istovirea este consecinţa călătoriei prin viaţa corporală, iar corăbierul cântă în numele unei astfel de călătorii şi la capătul ei. Este lăudat Dumnezeul portului, al aşezării vieţii omului în afara vieţii istovitoare, dar pe pământ, în înserarea, apoi noaptea morţii. Este zeul văzut în limitarea sfârşitului corporal al vieţii. Văzut şi circumscris corporalităţii limitate.

 

Zeul este mort şi pentru creştini, dar moartea îi este ascunsă: Cel ce îl îngroapă pe Domnul cu cinste este vrednic de a fi venerat de toţi iubitorii de Dumnezeu, întrucât l-a scăpat aşa cum se cuvine de ocările mulţimii, fără să permită ca temeiul blasfemiei necredincioşilor să fie răstignirea lui pe lemn” (Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice). Îi este ascunsă moartea corpului, adică este dat uitării tot ce îl leagă pe Dumnezeu de lume şi de corporalitatea noastră istovită. Cu scopul unei înălţări spirituale. A unei alte călătorii, reuşită numai de misticul ce se îndreaptă către lumina niciodată port. Lumina nu mută misticii către ziua veşnică, îi lasă şi pe ei să aştepte înserarea. Misticului i se poate mulţumi că arată ceva incorporal, dar este o arătare, un chip şi o aparenţă pentru mulţimea oamenilor istoviţi de viaţă, pentru oamenii mistici deopotrivă.

 

Iubitori de Dumnezeu sunt numai în lauda cântată peste lumea corporală, pe care nu o mai iubesc. O iubire a urii faţă de corp şi de lume, însă este ura provenită din neputinţa de a le mai stăpâni. Poate nu din resentimentul lui Nietzsche, ci din înţelegerea faptului că omul întâlneşte în corporalitatea sa şi limitele ei, motiv pentru care caută să se îndepărteze de ea. Îndepărtare în tot ce îl depăşeşte, în divin. Zeul este numai una din variantele divinului. Zeul misticilor, varianta cea mai puţin folositoare, dacă se uită că este urmarea unei îngropări. Pentru că necesară este o depăşire a corporalului care să fie încă resimţită ca depăşire, să aibă încă multe în comun cu omul pe care îl depăşeşte. Altfel exprimat, este nevoie tot de corporalitate, dar una vocalizată prin înţelegere, însuşită sau asumată de eu ca şi cum ar fi străbătută de un suflet, atât de tare însuşită, că eul pare un zeu ce o stăpâneşte.