marți, 15 martie 2011

Despre eroarea morală


Wittgenstein: „Dacă aş asculta cuvintele ce-mi ies din gură, atunci aş putea spune că un altul vorbeşte prin gura mea”.

Eroarea morală, dacă ai putea să o constaţi din afara ta, ai spune că este eroarea altuia.

Eroarea morală este ratare a unei ţinte, nu păcat.

Şi, în viaţă, nu există niciodată ţinte precise. Singura existentă, moartea, te depăşeşte şi îţi depăşeşte viaţa.

Conceperea aristotelică a vieţii morale ca orientare către un scop final nu se justifică decât ca exprimare a unei aspiraţii, nu ca descriere a vieţii.

Chiar dacă atinge un asemenea scop sau altele intermediare, omul revine la viaţa fără o ţintă punctuală, după Aristotel, la viaţa virtuoasă practic sau contemplativ. Este o revenire în care scopul ca sfârşit urmează să vină din altă parte decât din proiectarea morală a vieţii.

Sfârşitul este anticipat în eroarea morală, tocmai pentru că abia atunci se arată că, fără să fi ştiut, a existat o ţintă, un scop sau o finalitate a unei secvenţe a vieţii tale. Secvenţa în care au fost implicaţi oamenii sau obiectele faţă de care ai comis eroarea.

Exemplu: când comiţi o faptă care te exclude social, afli atunci că ţinta ta era plăcerea de a le fi alături celorlalţi oameni. Nu era o ţintă precisă, dar tocmai din această cauză, indeterminarea ei şi indeterminarea ta cognitivă în privinţa ei ca ţintă făceau ca individul şi ţinta sa neştiută să fie una şi aceeaşi realitate.

De aceea, eroarea morală ar apărea unui om ca străină de sine, dacă ar putea-o judeca din afara sa. Vinovăţia şi mustrarea de conştiinţă sunt manifestări subiective ale pierderii de sine a subiectului. Ele exprimă subiectivitatea în mod violent, pentru că subiectul nu se întâlneşte niciodată în viaţa curentă, morală cu vreo ţintă, scop sau sfârşit. Este violenţa contrarietăţii faţă de obişnuinţa cu un fel de a trăi fără vreo ţintă precisă.

Aflarea în pierdere a ţintei inexistente până să dispară îl determină pe cel care o găseşte să caute refacerea vieţii sale potrivit unui scop. Predicatorii moralei au succes numai când îşi fac audienţii să creadă că dintotdeauna au ratat o anumită ţintă, luminată acum de ei. Deseori se vorbeşte şi despre renaştere, despre oameni noi.

Fără iluzia renaşterii din greşeală sub forma urmării unui scop, omul rămâne cu conştiinţa unei vieţi în pierdere. Una care nu îi mai aparţine pe deplin, de vreme ce, prin eroare, s-a pierdut şi pe sine, pe el din viaţa anterioară erorii.

Nici viaţa în pierdere nu este viaţă propriu-zisă, sau este la fel de puţin ca şi viaţa orientată către un scop.