duminică, 27 martie 2011

Corpul şi divinul


Dacă vrem să ne existe divinul, atunci el se vede cel mai bine printre corpuri, nu în ceva numit suflet.

Corpul tău şi corpurile altora ajung deseori inaccesibile. Interzic accesul la folosirea lor şi, prin aceasta, creează teama pe care religiile o explică ca frică de Dumnezeu.

Lipsa accesului la propriul corp este o experienţă pe care nu o putem stăpâni, câtă vreme experienţa a orice se realizează deplin tocmai prin folosirea corpului.

În raportarea la corp, suntem stăpâniţi sau, în altă exprimare, suntem depăşiţi de o realitate care, prin depăşire, este divină.

La fel şi în privinţa relaţiei cu corpurile altora, suntem depăşiţi de realitatea ce le aşază în spaţii îndepărtate sau apropiate. Ba chiar şi apropierea cea mai mare este una de excludere, extatică.

Realităţii care ne depăşeşte i se dau nume şi atribute care să o facă mai apropiată. Secundar faţă de prima experimentare a divinului prin lipsa accesului la corp, apar divinităţile ce îl au în grijă.

Divinităţile nu sunt construite după model uman, aşa cum s-a crezut. Un zeu conceput antropomorfic este zeu, nu om, întrucât înzestrarea cu un corp impasibil la pierdere îi conferă transcendenţă absolută. Niciodată printre oameni nu găsim aşa ceva. La fel de inaccesibilă omului este şi posibilitatea zeului de a sta în preajma oricărui corp uman.