luni, 28 martie 2011

convingere, completitudine

Imposibilitatea de a exprima adevăruri irefutabile este mai puţin îngrijorătoare decât pretenţia exprimării lor.

Pentru că pretenţia aceasta aparţine unei retorici a invectivului şi a poruncii. Amândouă condamnabile ca forme ale neînţelegerii. O neînţelegere a relaţiei cu oamenii şi a oamenilor ca atare. Pentru că oamenii nu sunt niciodată atributele singulare din invective şi nu se comportă niciodată în modalitatea sărăciei de context prezentă în poruncă. Presupunând că ar fi astfel, relaţia cu ei este una incorectă.

[Legea singură iese din sfera neînţelegerii proprie poruncii, fiindcă ea este adecvată unei sărăcii de context asumate prin vehicularea noţiunilor de stat şi cetăţean]

Întotdeauna, o forţă persuasivă mai mare o vor avea invectivele şi poruncile, mai mare decât a oricărui argument voit convingător. De aici şi succesul creştinismului; o religie numai aparent apropiată omului, câtă vreme poruncirea iubirii semenilor este semnul că trebuie iubiţi fără a-i înţelege. [Chiar dacă unii creştini au fost capabili să propună înţelegerea omului dincolo de porunci şi invective]

Scopul unui argument ar trebui să fie completitudinea, nu convingerea, ocolind-o pe ultima ca pe un specific al limbajului neînţelegerii. Completitudine imposibil de atins, pentru că ar presupune epuizarea tuturor circumstanţelor relevante pentru un argument, a tuturor obiecţiilor şi a tuturor resurselor unui individ de a argumenta. Însă, chiar realizată parţial, orientarea precisă către idealul completitudinii este semnul unei completitudini a situării în sfera înţelegerii.