marți, 22 martie 2011

ceva-ul

Pentru stoici, genul suprem este ceva”, ti, doar prima jumătate din întrebarea „ce este?”, ti esti, punctul de plecare în filozofiile lui Platon şi Aristotel.

Ceva  era genul care cuprindea lucrurile cărora le putem acorda o subzistenţă prin ele însele, corporale şi incorporale. Numai primele aveau existenţă reală.

Semnificaţia lui „ceva” trimite la un nivel originar al experienţei lumii în chip dublu.

Odată arată că modul în care ne apropiem sau, mai curând, suntem deja apropiaţi de lume nu este unul al pătrunderii în fiinţa lucrurilor. Ele apar, ne lovesc, noi le primim, pentru ca numai apoi să le înţelegem. Chiar şi un lucru înţeles nu ne persistă ca unul prezent doar prin înţelegere, ci ni se impune în felul unei apariţii. De aici, încrederea în greutatea conceptelor şi folosirea lor în construcţiile conceptuale.

Originar, lucrurile ne apar ca lucruri, prin puterea de a figura drept ceva-uri subzistente prin ele însele. Fără să apucăm să le judecăm dacă există sau nu, ele pot modela existenţe.

În al doilea rând, „ceva-ul” arată că realitatea este originar non-interogabilă, nu stă sub întrebarea „ce este?”. Primatul întrebării în filozofie poate fi judecat ca un act secund, derivat din teama de a nu risca o acceptare a lucrurilor comună cu falsele înţelesuri atribuite de oamenii care nu pun întrebări lumii.

Faptul că mai toate întrebările filozofice se sprijină pe nişte presupoziţii care funcţionează ca afirmări ale unor ceva-uri le salvează pe acestea de la condamnarea lor ca principii ale îndreptării către genul lui non-ceva, cel în care stoicii aşezau ideile platonice şi conceptele.

Succesul unei întrebări filozofice nu se judecă în funcţie de răspunsurile oferite, ci în măsura în care interogaţiile reuşesc să ne readucă în genul ceva-urilor. Când este limpede că întrebarea derivă de la cineva, avem confirmarea implicită că este ceva în preajmă.