miercuri, 30 martie 2011

Adevărul lui Epictet

Nimic să nu îţi fie mai de preţ decât adevărul, căci nici alegerea prieteniei nu este scutită de frământările pasiunilor, în urma cărora apare zădărnicită şi întunecată dreptatea.
Epictet, Fragmentul 139

Pasajul nu pare a fi mult mai mult decât unul din multele citate cu reverberaţie. Nu numai pentru că se prezintă ca fragment, ci pentru că îmbină cu uşurinţă teme răsunătoare: adevărul, prietenia, dreptatea.  Tocmai ca vorbă celebră sau de duh poate lăsa să scape înţelegerii o particularitate a adevărului, fie ea şi una prezentată retoric.

„Nimic să nu îţi fie mai de preţ decât adevărul”. Dincolo de cunoscuta folosire a adevărului în contexte practice sau morale, vedem că este admis ca un de la sine înţeles faptul că adevărul nu este undeva departe, ca obiect de dezbatere teoretică, ci este accesibil ca obiect al alegerii.

O alegere ea însăşi facilă, de felul celei pe care o faci când îţi alegi prieteniile şi iubirile. Şi adevăr care trebuie să îţi stea aproape precum prietenii, înlocuindu-i. Trebuie, deci,  gândit ca o formă facilă de sinceritate faţă de tine însuţi. Şi pentru a însemna ceva acest apel al lui Epictet, este nevoie să nu confundăm sinceritatea faţă de sine cu un amalgam de reflecţii „interioare” survenite din când în când, atrăgătoare pentru că invocă un „sine” ce pare să facă din acele reflecţii temeiul unei investigaţii profunde.

Dacă este ca un prieten, adevărul implică o sinceritate faţă de sine vizibilă, la suprafaţa vieţii, nu într-un pretins interior nedeterminabil. Adevărul nu va fi al lucrurilor mari, care aşteaptă să fie dezvăluite, ci al lucrurilor mărunte, vizibile imediat, cum sunt toate acelea presupuse de viaţa curentă.

Fără să preluăm morala stoică, adevărul ca prieten rămâne încă o opţiune de viaţă, cerând lipsa dedublării experienţelor curente prin ideea că sunt forme exterioare „sinelui” şi, de aceea, indiferente. Indiferente, deci, că ar putea fi trăite oricum.

Preluând câte ceva din morala stoică, preferabilitatea prieteniei cu adevărul este justificată de necesitatea acordului cu natura. Mai degrabă, cu natura reprezentată de noi. Este de preferat un comportament în acord cu natura, adică unul care să nu producă dezacordul dintre faptul de a privi şi faptul de a gândi sau de a vorbi cu ceilalţi, toate, după stoici, posibil a fi interpretate ca forme de viaţă corporală. Ideal, lipsa sincerităţii faţă de sine ar fi de respins ca orice altă durere corporală.